Thomas Starzl - un savant pentru eternitate

Thomas Starzl împlineste 80 de ani. Este un eveniment care, trebuie, fãrã îndoialã marcat. Opera lui Starzl a marcat într-un mod atât de profund medicina contemporanã, încât o evaluare exactã a impactului sau nici nu se poate face.
În anul 2004 a primit Medalia Nationalã pentru Stiintã, una dintre cele mai prestigioase distinctii americane, pentru opera de pionierat în transplantul de organe, întinsã pe durata a peste 40 de ani. Între marile lui realizãri se includ: primul transplant de ficat la om în 1963, primul transplant de ficat la om cu supravietuire în 1967, contributii majore în imunosupresia de transplant, fundamentarea eticii si legislatiei de transplant.
Este considerat cel mai mare chirurg al secolului XX si savantul cu cele mai multe citãri în domeniul medicinei. Pentru chirurgi nu poate fi decât onorant si încurajator, dar si încãrcat de mari responsabilitãti, faptul cã unul dintre ei dominã, prin realizãrile lui, stiinta medicalã contemporanã, în general.
S-a spus despre Starzl cã a fost "un descoperitor a cãrui viziune stiintificã a fost întotdeauna înaintea timpului".
Sã rememorãm câteva din cele mai însemnate realizãri ale lui Thomas Starzl în cei peste 40 de ani de carierã stiintificã.
Tânãrul chirurg si-a început cercetãrile asupra transplantului de organe cu doi ani înaintea primului transplant de organ din lume (rinichiul transplantat de Murray în 1954) si într-un moment în care nu exista nici un medicament imunosupresor.
De-a lungul prodigioase sale cariere, Starzl se confundã practic cu istoria transplantului din foarte multe puncte de vedere.
El a trebuit sã dezvolte modelele tehnice, atât de prelevare cât si de transplantare a organelor. Încã din 1958 dezvoltã douã modele experimentale de transplant hepatic la câini. Primul dintre ele a stat la baza transplantului hepatic la om (efectuat cu succes în 1967), iar cel de-al doilea a stat la baza transplantului multivisceral (ficat, stomac, intestin subtire si pancreas), care a început sã fie aplicat cu succes la om în 1987.
A participat la dezvoltarea conceptului de "moarte cerebralã" cu toate conotatiile sale etice si legale, stabilind astfel cadrul medico-legal în care se puteau preleva organe. Criteriile Harvard, stabilite de un grup de experti ai acestei universitãti la sfârsitul anilor '60 din secolul trecut, au la bazã multe din opiniile lui Starzl.
A trebuit sã caute solutii pentru extinderea prezervãrii organelor în afara organismului. Îi revine lui Folkert Belzer marele merit de a fi descoperit solutia care a revolutionat istoria transplantului (asa-numita solutie Wisconsin), dar datele comunicate si experienta lui Thomas Starzl au stat, în mare parte, la baza acestei descoperiri.
În sfârsit, a fost unul dintre cei care au contribuit decisiv la gãsirea solutiilor prin care organismul poate sã tolereze grefa. În 1964 stabileste rolul compatibilitãtii în sistemul ABO al grupelor sanguine în reducerea riscului de rejet hiperacut, iar în 1965, descrie, împreunã cu Paul Terasaki si cu elevul sau Marchioro, testul de cross-match, prin care se pun în evidentã anticorpii preformati la primitor.
A participat, alãturi de Paul Terasaki si altii la stabilirea rolului sistemului de histocompatibilitate HLA în transplantul de organe, în general, si, în transplantul de ficat, în particular.
A dezvoltat mai multe protocoale de imunosupresie; astfel, asocierea de Imuran cu Prednison a reprezentat, practic, primul protocol cu ajutorul cãruia au fost obtinute succese clinice. Seria de 64 de cazuri de transplant renal, efectuate între 1962 si 1963 de Starzl, aflat pe atunci la Universitatea Statului Colorado din Denver, cu acest protocol de imunosupresie, cu peste 70% supravietuire la 1 an, a reprezentat prima experientã clinicã de succes în transplantul de organe, în general. Începând din 1963 lucreazã la prepararea unei imunoglobuline antilimfocitare (ALG), care începe sã fie utilizatã clinic din 1966. Introduce astfel tripla imunosupresie (ALG, Imuran, Prednison), adãugarea imunoglobulinei permitând scãderea dozelor de cortizon.
Ulterior, a testat la Universitatea din Pittsburgh, efectele Tacrolimusului. În urma cercetãrilor efectuate de Starzl si echipa sa, medicamentul a fost omologat de FDA (Food and Drug Administration) si reprezintã, în prezent, unul dintre cele mai potente si mai utilizate imunosupresoare. Primul transplant de pancreas din lume în urma cãruia bolnavul a devenit independent de insulinã a fost realizat de cãtre echipa lui Thomas Starzl, la Universitatea din Pittsburgh, cu ajutorul imunosupresiei bazate pe Tacrolimus.
În sfârsit, începând cu anul 1992, Thomas Starzl si-a dedicat o mare parte din activitate dezvoltãrii unei teorii a tolerantei imune, publicând, împreunã cu colectivul sãu de la Pittsburgh sau cu savantul elvetian Rolf Zinkernagel (laureat al Premiului Nobel) numeroase articole pe aceastã temã. Teoria microhimerismului pleacã de la premiza cã anumite celule ale organului transplant (celulele dendritice) migreazã în organismul primitorului si ajung sã determine, prin mecanisme de epuizare clonalã si deletie, recunoasterea organului transplantat ca "self" ("ignoranta imunã"). Obtinerea tolerantei imune, care ar permite renuntarea la imunosupresia postoperatorie, reprezintã visul ultim si dorinta cea mai fierbinte a tuturor specialistilor în transplant.
Thomas Starzl si-a început cercetãrile la Universitatea din Chicago, le-a continuat la Universitatea din Denver (Colorado) si le-a desãvârsit, începând din 1980, la Universitatea din Pittsburgh (Pennsylvania). Universitatea din Pittsburgh, a reprezentat în anii '80 Mecca transplantului american si mondial.
Aici veneau sã-si gãseascã sãnãtatea bolnavi din toatã lumea si sã învete transplantul hepatic specialisti din toatã America si din toatã lumea. De aici au plecat sau aici s-au pregãtit unii dintre cei care au fãcut, ulterior istorie în transplantul american si mondial (Ronald Busuttill, Byers Shaw, Leonard Makowka, Luis Podesta, Antonio Pinna, Rick Selby, Andrei Stieber, Satoru Todo, Charlie Miller etc.). Ceea ce a fost, initial, doar un compartiment în cadrul departamentului de chirurgie, a devenit, ulterior, "Institutul de Transplant Thomas E. Starzl", întins pe un spatiu imens si beneficiind de o impozantã clãdire dedicatã numai cercetãrii ("Tower of Science").
Influenta centrului de la Pittsburgh asupra transplantului de ficat la nivel mondial nu poate avea, probabil, nici un termen de comparatie în medicina contemporanã.
Pacientul cu cea mai îndelungatã supravietuire dupã un transplant de ficat are, în prezent, 36 de ani de la operatie si alti 34 de bolnavi transplantati de Starzl au peste 25 de ani de supravietuire.
Care sunt factorii cãrora le atribuiti extraordinarul dumneavoastrã succes în domeniul transplantului? l-a întrebat Laurie Barclay pe Starzl în cursul unui recent interviu.
"Perseverenta, chiar si în fata obstacolelor, criticilor si a esecurilor aparente; întelegerea faptului cã succesul transplantului de organe depinde nu numai de tehnica chirurgicalã, dar si de metode de prezervare si pregãtire a organului, precum si de factori care guverneazã interactiunea dintre tesuturile donatorului si primitorului; devoltarea unor noi strategii de imunosupresie si, în sfârsit, aplicarea cunostintelor obtinute din transplant în alte domenii ale patologiei".
Am avut privilegiul sa-l cunosc pe Thomas Starzl. În 1991 am petrecut 2 luni ca "visiting-surgeon", iar în 1992 alte 6 luni ca "research-fellow" în centrul sau de la Pittsburgh. Mi-a acordat dreptul de traducere în limba românã a cãrtii sale de memorii ("Oamenii mozaic"- Editura Medicalã, 1996) iar cu ocazia lansãrii ne-a vizitat tara. Conferinta rostitã cu acest prilej în Amfiteatrul Mare al Institutul Clinic Fundeni a rãmas în memoria tutoror celor care au fost prezenti. De atunci, amfiteatrul poarta numele "Thomas Starzl". A revenit în România în 2003, când a primit titlul de "Doctor Honoris Causa" al Universitãtii de Medicinã si Farmacie "Carol Davila" din Bucuresti si a participat la lucrãrile celui de-al V-lea Simpozion si Curs Postuniversitar al Sectiei Române a IASG (International Association of Surgeons and Gastroenterologists). Cu Thomas Starzl am purtat tot timpul o corespondentã beneficã. De la înãltimea autoritãtii sale si asaltat de noianul preocupãrilor zilnice, a gãsit întotdeauna timp sã rãspundã întrebãrilor si solicitãrilor pe care i le-am adresat. Rãspunsurile sale au contribuit la sãnãtatea multor bolnavi transplantati în România si la progresele programului de transplant al Institutului Clinic Fundeni. La fel s-aîntâmplat si cu alti fosti elevi ai sãi, din toate colturile lumii, cãrora le-a dat mereu sfaturi utile si i-a încurajat pe un drum de multe ori la fel de spinos ca al lui însusi.
Este o altã fatetã, în parte necunoscutã, a unei uriase personalitãti, aflatã, asa cum s-a spus, înaintea timpului sau si, tocmai de aceea, apartinând eternitãtii.