Relatiile chirurgicale româno-franceze

Francofonia si România
Anul 2006 este anul francofoniei si cu aceastã ocazie, am considerat util sã rememorãm relatiile dintre Franta si România de-a lungul vremurilor, cu referire specialã la relatiile chirurgicale si la marile personalitãti ale chirurgiei românesti care le-au ilustrat.
Geograful francez Onésime Reclus (1837-1916) a folosit pentru prima datã, notiunea de "francofonie", în 1860, pe care a definit-o ca fiind "ansamblul de persoane si tãri care utilizeazã limba francezã - în diverse modalitãti".
Considerãm cã relatiile franco române au existat sub diverse aspecte cu mult timp înainte de definirea termenului de francofonie.
Dacã ne gândim cã în secolele XII si XIII când Franta era în plinã dezvoltare economicã, culturalã si politicã, poporul de pe aceste meleaguri lupta împotriva nãvãlitorilor barbari, pe care i-au tinut departe de occident, ceea ce le putem considera relatii indirecte.
Odatã cu organizarea Principatelor Române, tineri români si-au fãcut sau si-au completat studiile în Franta, unde au luat contact cu ideile, cultura si civilizatia occidentului. Exemplul tipic este revolutia de la 1848, când tinerii "pasoptisti" întorsi în tarã, din Franta, au organizat si participat la revolutia din Åãrile Române.
Pe de alta parte, medici francezi, lucrau la curtile domnesti din Principate. În perioada dinaintea Unirii Principatelor (Napoleon al III-lea ne-a sprijinit în acest sens), precum si în organizarea si în dezvoltarea tãrii.
Nicolae Titulescu, fondatorul "Ligii Natiunilor" afirma: "Când este vorba de România si Franta este greu de a separa inima de ratiune".
Începând cu a doua jumãtate a secolului XVII, relatiile româno-franceze s-au intensificat si influenta francezã a fost tot mai prezentã în toate ramurile vietii economice, sociale, politice si culturale din Principate. O pleiadã de tineri au început sã studieze în Franta, în diferite domenii si, întorsi în tarã, au implementat si la noi, ceea ce au învãtat acolo, timp de peste un secol.
Dupã cel de-al II-lea rãzboi mondial, când "Cortina de fier" a separat tãrile Europei centrale si de est, de occident, relatiile cu Franta au diminuat dar, în ciuda tuturor dificultãtilor, România a participat ca invitat sau observator la diverse reuniuni ale francofoniei.
Dupã 1989, relatiile cu francofonia s-au reluat si s-au dezvoltat impetuos. În "Raportul privind stadiul francofoniei", din 1990 se stipula cã un român din patru cunoaste limba francezã si România este 27% francofonã.
Participãrile României la reuniunile francofone, de dupã 1990 si vizitele secretarilor generali ai francofoniei, la noi în tarã, au fãcut ca, în România, sã ia fiintã o serie de institutii francofone, precum "Agentia Universitarã a Francofoniei" (ANF), Institute si centre culturale franceze în 4 mari orase, "Aliante franceze" în 4 orase si sã se organizeze, la noi, mai multe întâlniri si manifestãri francofone.

Relatii chirurgicale româno-franceze
În ceea ce priveste relatiile chirurgicale româno-franceze, pânã la jumãtatea secolului XVII ele au fost sporadice, fiind reprezentate de medici strãini, formati în Franta sau în alte tãri europene, care au lucrat în tãrile Române, la început, la curtile domnesti. Odatã cu înfiintarea primelor spitale, în Principate - Coltea (1704) la Bucuresti si Sf. Spiridon (1761) la Iasi, ei au început sã lucreze si în spitale.
Primul chirurg, format în Franta, care a lucrat la Coltea a fost dr. Ioan Serafim (1826), macedonean, nãscut la Bucuresti, care a studiat medicina la Paris si care a participat la combaterea epidemiilor din anii 1828-1829.
Un alt chirurg, dr. Constant Alphonse Marsille, obtine diploma de "Ofiter de sãnãtate", la Paris (1821), lucreazã la început, la Agentia francezã din Bucuresti (1825-1842) si apoi la spitalul Coltea (1842-1849). Fiica sa, Maria a fost prima sotie a lui Carol Davila.
NICOLAE KRETZULESCU (fig. 1) (1812-1900), descendent dintr-o familie boiereascã, din tara Româneascã a fost una dintre cele mai complexe personalitãti ale secolului XIX.
Obtine diploma de merit, la Paris (1839), revine în tarã în 1840, lucreazã, la început, la "Vopseaua Neagrã" si în 1842 este numit chirurg la Coltea, unde înfiinteazã "scoala de micã chirurgie", prima formã de învãtãmânt medical din tara Româneascã, pe care o conduce 2 ani. Fiindcã Eforia spitalelor nu i-a acordat conducerea spitalului sau a sectiei, pleacã la Paris, pentru reîmprospãtarea cunostiintelor, pânã în 1847, când este numit la spitalul Pantelimon. Participã la Revolutia din 1848, dupã care este exilat la Constantinopol, de unde este readus de Barbu Stirbey, care-l numeste seful Sectiei de Chirurgie II de la Coltea (1849), iar din 1854 îsi desfãsoarã activitatea în plan politic, ajungând ministru (de mai multe ori) si prim ministru (1862), elaborând legi în domeniul sãnãtãtii, culturii, si finantelor.
A participat activ la Unirea Principatelor si, împreunã cu Carol Davila (fig. 2), a reorganizat scoala de Micã Chirurgie, care s-a transformat în "scoala Nationalã de Medicinã si Farmacie" (1857) iar, în 1869 a devenit “Facultatea de Medicinã si Farmacie“, din Bucuresti.
LEON SCULLY (1813-1912) (fig. 3), urmeazã medicina la Montpellier si Paris, ia licenta în 1839 si vine la Iasi la spitalul Sf. Spiridon, dar lucreazã si ca profesor de anatomie si histologie, la universitatea ieseanã. Dupã înfiintarea Facultãtii de Medicinã din Iasi (1879) este primul ei decan, unde înfiinteazã prima clinicã de chirurgie, creând o scoalã din care s-au ridicat E. Juvara, I. Tãnãsescu, P. Anghel si N. Hortolomei.

ANASTASIE FãTU (1816-1886), doctor în drept de la Viena (1842) si în medicinã, la Paris (1847) cu teza "Semnalmente ale bolilor de inimã, în general, detectabile prin auscultare, percutie si mãsurãtori". dupã o serie de cãlãtorii, în Europa, vine la Iasi, unde înfiinteazã "Institutul Gregorian" (1852) si "scoala de mosit", elaborând si un"manual pentru învãtãtura moaselor". A scris primul manual de Botanicã si este fondatorul Grãdinii Botanice, din Iasi.
NICOLAE TURNESCU (1819-1890) (fig. 4), obtine licenta, în medicinã, la Paris (1853) si revine în tarã (1854), fiind numit secundar si apoi medic primar la Coltea (1859) si în acelasi timp, profesor la scoala Nationalã de Medicinã. Odatã cu înfiintarea Facultãtii de Medicinã (1869) este primul ei decan si preia conducerea Clinicii I Chirurgie Coltea. Împreunã cu C.D. Severeanu, Trandafirescu si
Petrescu fondeazã "Gazeta Medicalã" (1857) si Societatea medicalã din România (1857).
A fost reprezentantul vechii scoli de chirurgie, înaintea introducerii antisepsiei si asepsiei. Prof. N. Mãldãrascu scria cã: “N. Turnescu trebuie considerat ca unul dintre promotorii si sustinãtorii învãtãmântului medical din tarã, în timpurile cele mai grele ale creierii lui".
CONSTANTIN DIMITRESCU SEVEREANU (1840 - 1930), fiu de tãrani din Mehedinti, începe scoala primarã la 13 ani, ajutat de un frate mai mare care îl aduce în Bucuresti, unde merge la scoala Nationalã de Medicinã si în acelasi timp, urmeazã gimnaziul Sf. Sava. Dupã bacalaureat, trece concursul de internat (1860), este numit profesor la scoala veterinarã (1861), apoi la scoala Nationalã de Medicinã (1862), ca sef de clinicã.
Este trimis la Paris, cu o bursã de Carol Davila, unde îsi complteazã studiile medicale, obtinând doctoratul, în 1864, dupã care vine în tarã, fiind numit secundar la Spitalul Colentina si apoi la Coltea (1867), unde abordeazã o paletã largã de interventii chirurgicale, având prioritãti nationale - rahianestezia cu cocainã (metoda Tuffier), cateterizarea arterialã, antisepsia plãgilor cu acid fenic - si mondiale - sutura abdomenului în straturi anatomice, decapitarea femurului în luxatiile de sold ireductibile, operatia pentru buzã de iepure si altele.
Înfiinteazã un atelier de instrumente medicale, la Coltea, construieste primul aparat Röentgen, cu colaboratorii si înfiinteazã primul centru de radioterapie la Coltea condus de asistentul sãu, Dimitrie Gerota.
A fost alãturi de Th. Ionescu la fondarea Societãtii de chirurgie, fiind primul ei presedinte, iar din 1929 a fost presedintele Societãtii de Istoria Medicinii.
În scoala sa s-au format: Gr. Romniceanu, P. Herescu, C. Leonte, D. Gerota, N. Bãrdescu, Titi Constantinescu, I. Jianu, V. Gomoiu si altii.
Dupã 1850, relatiile medicale cu Franta sunt în continuã dezvoltare.
Evenimentul major în evolutia medicinii si a învãtãmântului medical din tara Româneascã l-a constituit aducerea de cãtre B. Stirbey a dr. Carol Davila (1828-1890) care îsi fãcuse studiile medicale la Angers si Nantes, cu misiunea de a organiza serviciul medical al armatei. Pe lângã aceastã misiune, Carol Davila s-a ocupat si de dezvoltarea scolii de Micã Chirurgie, înfiintatã de N. Kretzulescu, pe care o transformã în "scoala Nationalã de medicinã si Farmacie“ (1857), apoi în “Facultatea de Medicinã“ (1869), punând, astfel, bazele învãtã-mântului medical superior în Principatele Unite, alãturi de Facultatea de Medicinã din Iasi, înfiintatã în 1879.
GRIGORE ROMNICEANU (RÂMNICEANU) (1843 - 1915) (fig. 5). Dupã absolvire scolii primare si a liceului la Bucuresti, urmeazã medicina la Paris, îsî ia licenta în 1869 si vine în tarã ca subchirurg, apoi secundar la Colentina (1870 - 1871), apoi la Coltea (oftalmologie) si în 1874, a fost numit medic primar la sectia chirurgie a spitalului de copii. Participã la rãzboiul de independentã si, în 1879, este profesor la Facultatea de Medicinã din Bucuresti, la catedra de "Bandaje si aparate de fracturi, unde introduce anestezia cu Kelen, fiind decan al facultãtii între 1887-1897.
A elaborat o serie de tratate si manuale: Tratat elementar de anatomie descriptivã (1870), Bandages et appareilles de fractures (1899), Curs de patologie chirurgicalã (1899), si a fãcut o serie de studii asupra epidemiei de holerã (1868), tuberculozei locale la copii (1889) si a formelor de sifilis infantil (1892).
A fost membru corespondent al Academiei Române (1890), membru al societãtii chirurgilor din Paris si al societãtii franceze de Urologie.
A desfãsurat o sustinutã activitate politicã fiind deputat si senator în mai multe legistlaturi.
ATHANASE DEMOSTHEN (1846-1925) (fig. 6), obtine doctoratul în medicinã la Montpellier (1874), vine în tarã si functioneazã la spitalul de copii, participã la rãzboiul de independentã, ajungând general, dupã care conduce catedra de Anatomie topograficã si chirurgie operatorie, la facultate, în acelasi timp, fiind inspector al serviciului sanitar al armatei. A contribuit la înfiintarea Institutului medico-militar si a fondat "Revista sanitarã militarã".
CONSTANTIN BOTEZ (1854-1909) (fig. 7), urmeazã scoala primarã si liceul la Iasi, apoi Facultatea de Medicinã la Paris, fiind extern si intern si obtine doctoratul în 1882 cu teza "Tumorile regiunii temporale", sub conducerea prof. Trellat.
Revine în tarã, la Iasi, în 1882, ca secundar la spitalul Sf. Treime, unde introduce antisepsia si ajunge profesor la Facultatea de Medicinã din Iasi, alãturi de L. Russ - senior si Leon Scully, fiind întemeietor de scoalã, unde predã patologia externã si apoi patologia chirurgicalã. A studiat anevrismele arteriale temporale si publicã o serie de lucrãri: “Fractura de bazã de craniu“ (1889), “Hidroencefalocel fronto-nazal“ (1890), “Encefalocelul nazal“ (1890) în Buletinul Soc. de Medici si Naturalisti din Iasi.
A fost medicul lui M. Eminescu.

GEORGE ASSAKY (1855-1899), urmeazã cursurile facultãtii de medicinã din Montpellier si Paris, fiind extern si intern, sustine licenta în 1876, cu teza "Sutura nervilor la distrantã" cunoscutã cu "operatia Assaky", pentru care primeste premiul Amussat" si titlul de laureat al Facultãtii de medicinã din Paris, dupã care devine agregat la Lille.
Revine în tarã în 1877, participã la rãzboiul de independentã (desi era bolnav), preia conducera Clinicii I Chirurgie Coltea, si înfiinteaza "Institutul de chirurgie experimentalã" pe care îl conduce. Fondeazã revista "Archives roumaines de medecine et chirurgie" (pe care o tipãreste la Paris), "Clinica" si "Institutul de chirurgie".
THOMA IONESCU (1860-1926) (fig. 8), absolvã Dreptul si Medicina, la Paris, fiind extern si intern, apoi prosector (primul din 15 candidati), primind premiul "Laborit". Lucreazã în laboratorul lui Poirier, fiind invitat sã scrie capitolul "L'anatomie du tube digestif" în tratatul de anatomie al lui Poirier si Charpy.
În 1895 este chemat în tara, unde i se încredinteazã Institutul de anatomie topograficã si chirurgie operatoare si Clinica II chirurgie Coltea, fiind socotit întemeietorul chirurgiei moderne din România. Se remarcã prin abordarea unei palete chirurgicale largi - stomac, rect, simpatic cervical, cancer de col uterin, precum si a rahianesteziei cu stovainã, pe care o urcã pânã în regiunea cervicalã si o prezintã într-o serie de tãri din Europa si S.U.A. (are un bust la Clinica Mayo).
Fondeazã revista "Chirurgia" (1897) si "Societatea de chirurgie" (1898), împreunã cu alti chirurgi, al cãrui presedinte a fost de mai multe ori.
În 1909 a fost numit membru corespondent al Academiei de Chirurgie din Franta, iar din 1922 i s-a conferit "Legiunea de onoare".
În scoala sa s-au format: V. Gomoiu, E. Juvara, I. Bãlãcescu, C. Daniel, A. Jianu, T. Nasta, Al. Cosãcescu, I. Iacobovici si multi altii.
Dupã moartea sa la o sedintã a Academiei Franceze de Chirurgie J.L. Faure declara : "Th. Ionescu a detinut un rol eminent printre chirurgii epocii sale. A fost mai mult decât un savant ilustru, mai mult decât un mare chirurg, a fost un mare cetatean al cãrui nume rãmâne în istoria patriei sale".
CONSTANTIN ANGELESCU (1869-1948) (fig. 9), urmeazã medicina la Paris, fiind extern si intern si obtine licenta, în 1897. Publicã o serie de articole în reviste medicale franceze, este decorat cu "Medalia asistentei publice" din Paris, si, în 1903 vine în tarã, lucreazã în clinicile chirurgicale Brâncovenesc, Filantropia si Coltea, unde introduce metode noi de tratament.
Organizeazã serviciul medical, în timpul primului rãzboi mondial.
În 1938 este primit membru al Academiei Române, iar în 1941 a fost ales presedinte. A fost presedinte al Societãtii Ateneului Român, ministru, prim-ministru si primul ambasador al României în SUA.
A fost membru al Academiei Franceze de Chirurgie, "Doctor Honoris Causa" al Universitãtii din Varsovia si ofiter al "Legiunii de onoare".
NICOLAE RACOVICEANU-PITEsTI (1860-1942), începe facultatea de medicinã (un an) la Bucuresti si o terminã la Paris, obtinând licenta cu Prof. Trellat. Revine în tarã, satisface serviciul militar, apoi intrã, prin concurs, la Prof. C. D. Severeanu, dupã care ajunge sef de divizie chirurgicalã la Colentina, de unde este transferat la Spitalul Militar, cu grad de colonel. A fost presedinte al Socitãtii de chirurgie si vicepresedinte al Societãtii de istorie a medicinii.
PAUL ANGHEL (1869-1937) (fig. 10), fratele poetului Dimitrie Anghel, absolvã liceul la Iasi si medicina la, Iasi, si Bucuresti si Paris obtinând doctoratul cu teza "Etude sur le pathologie de l'apendicite" (1897), fiind extern si intern în serviciile profesorilor Jalaguier, Bouilly si Reclus.
Revine în tarã si lucreazã la câteva spitale dupã care ajunge secundar de chirurgie în clinica Prof. L. Scully si dupã plecarea Prof. N. Hortolomei, la Bucuresti, preia conducerea clinicii II Chirurgie, studiind protezele osoase, temã cu care îsi ia docenta. A descris un procedeu original de osteoplastie metalicã (împreunã cu E. Juvara) si a efectuat lucrãri asupra grefelor osoase.
ERNEST JUVARA (1870-1933) (fig. 11), urmeazã medicina la Paris, pe care o absolvã în 1894, fiind extern si intern, "aide d'anatomie" si prosector prin concurs. Dupã obtinerea licentei lucreazã 6 ani în laboratorul Prof. Poirier, unde îl cunoaste pe Thoma Ionescu si unde publicã: "Quinze leçons d'anatomie" (1897) si "Des aponevroses de la paume de la main" împreunã cu Legueu, si 3 ani în clinica Prof. Duplay, dupã care revine în tarã lucrând ca secundar în clinica lui Th. Ionescu si la Institutul de anatomie topograficã si chirurgie operatorie.

În 1900 este numit profesor de chirurgie la Facultatea de Medicinã din Iasi, unde formeazã o scoalã din care s-au ridicat: I. Tãnãsescu, P. Anghel, N. Hortolomei.
În 1912 este transferat la spitalul Filantropia unde elaboreazã o serie de procedee si instrumente (depãrtãtor Juvara, fixator extern). Participã la primul razboi mondial organizând spitalele din Moldova dupã care revine la Filantropia, pentru ca în 1923 sa fie transferat la Brâncove-nesc, unde îsi continua activitatea chirurgicalã si ortopedicã.
În scoala sa, din Bucuresti s-au format: I. Fãgãrãsanu, E. Cristide, I. Bejan, Al. Cosãcescu, V. Dimitriu si mai mult de 30 de secundari.
A fost Presedinte al Societãtii de Chirurgie.
ION TANASESCU (1875-1954), originar din Fãlticeni, urmeazã medicina, la Iasi, obtinând doctoratul în medicinã si chirurgie cu teza "Consideratiuni generale asupra hidrocelului si tratamentului sãu", dupã care se specializeazã, timp de 6 ani, în Institute de anatomie si chirurgie la viena (Zukerkandl), Berlin (Wakdayer) si Paris (Prof. Poirier si Hartmann), dupã care revine la Iasi, ca secundar la Prof. Scully, lucrând si la Institutul de anatomie, iar în 1913 este transferat profesor la clinica de chirurgie pe care o conduce aproape trei decenii. A realizat studii de anatomie asupra muschilor ridicãtori ai buzei superioare, canalelor secretoare ale glandelor salivare, rinichiului în potcoavã, sistemului limfatic si are contributii la chirurgia gastro-intestinalã, ginecologicã si urologiocã. Împreunã cu Amza Jianu au realizat trecerea chirurgiei de la faza anatomicã, la cea fiziologicã, fiind un mare clinician si o personalitate a chirurgiei românesti.
NICOLAE HORTOLOMEI (1885-1961) (fig. 12), absolvã medicina la Iasi, fiind extern si intern, apoi preparator la Institutul de anatomie, obtinând doctoratul în medicinã si chirurgie cu teza "Absenta congenitalã a tibiei" (1904):
În 1911 este asistent de chirurgie, la Iasi, în clinica Prof. E. Juvara, apoi A. Jianu, iar în 1913 face o specializare în urologie, la clinica Prof. Legueu. Revine sef de lucrãri (1915), participã la primul rãzboi mondial, dupã care lucreazã în clinica Prof. I. Tãnãsescu, ajungând profesor. Abordeazã o chirugie largã - digestivã, pulmonarã, urologicã, genitalã, oncologocã - bazatã pe principii fiziologice, fiind considerat întemeietorul chirurgiei fiziologice, la noi în tarã.
Elaboreazã monografia "Chirurgie de l’ulcere gastrique et duodenal" împreunã cu V. Butureanu, pe care o publicã în Ed. Masson (Paris) în 1931.
În 1930 este transferat, la Bucuresti, lucreazã la Colentina, în serviciul de urologie si din 1933, la Coltea ca sef de clinicã chirugicalã si urologicã, unde dezvoltã chirurgia digestivã, urologicã, cardio-vascularã (face prima stenozã mitralã, în 1951, la 2 ani dupã francezi), experimentalã si dezvoltã anestezia generalã împreunã cu elevul sãu G. Litarcec. A format o scoalã din care s-au ridicat 7 profesori: Th. Burghele, G. Olãnescu, I. Juvara, D. Setlacec, M. Stãncescu, T. Ghitescu si I. Busu.
TITU RUSSU (1892-1988). Dupã absolvirea medicinii, la Cluj si Budapesta (1916), lucreazã în clinici de chirurgie din Cluj si Timisoara (spitalul de copii) si se perfectioneazã în clinici de ortopedie din Franta (J.L. Faure, A. Broca, J. Fr. Callot, P. Duvel, si L. Ombrédanne). Dupã al doilea rãzboi mondial a fost profesor de chirurgie la Facultatea de Medicinã din Timisoara.
În toatã aceastã perioadã de aproape 50 de ani s-a continuat traditia relatiilor între chirurgii români si francezi prin participarea la congresele Asociatiei Franceze de Chirurgie, prin publicatii ale chirurgilor români în periodicele franceze, precum si ale chirurgilor francezi în publicatii românesti (J.L. Faure, P. Tuffier, R. Delbet, F. Mouchet, Mme Nöel, P. Soupault).
Deasemenea chirurgii români au elaborat monografii care au fost publicate în Franta: "Chirurgie de l'ulcere gastrique et duodenal" - N. Hortolomei, V. Butureanu (Ed. Masson), "Les plaies par armes a feu" - A. Demosthen, si altele.
În timpul primului rãzboi mondial, Generalul Bérthelot a condus misiunea militarã francezã la noi în tarã avându-l ca medic pe Dr. V. Cluny care a cãzut pe câmpul de luptã.

Între cele doua rãzboaie mondiale, datoritã scolilor chirurgicale, din tarã, formate de marii chirurgi care studiaserã în Franta, mai putini chirurgi au continuat sã se pregãteascã acolo. Totusi, medici valorosi, din alte specialitãti dar si din chirurgie au continuat sã frecventeze facultãtile de medicinã franceze, precum: Al. Rãdulescu (ortopedie), Elena Puscariu (oftalmologie), I.T. Niculescu (histologie), N. Paulescu (fiziologie), I. Muresan (chirurgie esofag), E. Adam, Pius Brânzeu (chirurgie) si altii, care dupã 1945 au ajuns profesori la Facultatea de Medicinã din Timisoara.
CORNELIU ADAMESTEANU (1905-1960) (fig. 13), urmeazã facultatea la Bucuresti fiind intern si extern, luându-si diploma de doctor în medicinã si chirurgie în 1932, dupã care merge la Paris, ajungând "asistent strãin" în clinica prof. Mathieu, unde se specializeazã în ortopedie si chirurgie pulmonarã.
Revine, în tarã, în 1935, lucreazã în sanatoriul Zrelendi si apoi la Husi, participã la al doilea rãzboi mondial, apoi 2 luni, dupã care ocupã postul vacant de medic primar chirurgie, la Tg. Jiu, prin concurs.
Abordeazã o paletã largã, de interventii operatorii, introducând tehnici noi: osteosinteza prin cerclaj si începuire cu tijã Küntschner, histerectomie totalã, operatia Halsted, nefrectomii, prostatectomii, hemicolectomii, artrodeze, operatia Jacobeus, toracoplastii si exereze pulmonare (printre primii din tarã), formând 12 secundari ce au lucrat în diverse spitale din tarã.
A elaborat cca 130 de lucrãri comunicate si publicate, în tarã si strãinãtate si a colaborat la reviste regionale.
În 1959, dupã o hepatitã epidemicã, este arestat si întemnitat, la Craiova, fãrã a avea o acuzatie certã, unde decedeazã.
PIUS BRÂNZEU (1911-2002) (fig. 14), ocupã, însã, un loc aparte în aceastã perioadã. Urmeazã facultatea de medicinã la Strasbourg, îsi ia licenta în 1935 si primeste premiul "Louis Sencert", dupã care lucreazã, ca sef de clinicã la clinica Prof. R. Leriche timp de 5 ani.
Revine în tarã în 1940, lucreazã la spitalul CFR, participã la al II-lea rãzboi mondial (veteran de rãzboi), iar în 1945, odatã cu înfiintarea Facultãtii de Medicinã din Timisoara, este numit conferentiar, apoi profesor, unde dezvoltã chirurgia vascularã si introduce noi tehnici chirurgicale.
Elaboreazã o serie de monografii, în special pe teme de chirurgie vascularã, eticã, deontologie medicalã, sah si literaturã.
A fost rector al UMF Timisoara (12 ani), presedinte al filialei Timisoara al Academiei de stiinte Medicale, membru al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al UMF Timisoara, presedinte al Societãtii Române de Angiologie, pe care a fondat-o) si presedinte de onoare al Federatiei Române de sah.
Dupã al II-lea rãzboi mondial când "Cortina de fier" a separat tãrile Europei Centrale si de Est, de cele din Occident, relatiile chirurgicale cu Franta au început sã decline dar o serie de personalitãti chirurgicale românesti au luptat pentru mentinerea acestora.
Meritã sã amintim si, în acelasi timp, sã aducem un omagiu profesorilor Th. Burghele, A. Nana, Pius Brânzeu si V. Em. Bancu, rectori ai Institutelor de Medicinã si Farmacie din Bucuresti, Cluj, Timisoara si Tg. Mures care, prin dârzenia si accesul lor la conducãtorii din perioada respesctivã au continuat relatiile cu Universitãtile medicale din Paris, Strasbourg, Lyon, Nancy si altele si cu mari personalitãti chirurgicale franceze, reusind sã doteze bibliotecile institutelor respective cu monografii si periodice medicale franceze, sã obtinã burse de perfectionare, în Franta, pentru chirurgi români si sã participe, cu lucrãri, la diverse manifestãri medicale franceze, împreunã cu alti colaboratori.
În aceastã perioadã, un numãr de aproximativ 40-50 de medici si chirurgi din toatã tarã, au reusit sã fie trimisi în tãrile francofone pentru diverse specializãri, mai târziu ajungând profesori, sefi de clinici si de sectii si care au continuat relatiile medicale cu tãrile în care s-au specializat.
Dupã 1989, relatiile cu Franta si tãrile francofone au continuat si s-au dezvoltat impetuos. Foarte multi studenti si medici tineri au obtinut burse D.E.S. si D.I.S. sau oferite de alte institutii, pentru formarea lor în diverse specialitãti.
În ceea ce priveste chirurgia, multi tineri, dar si mai vârstnici, au lucrat în serviciile chirurgicale din Franta la profesorii: H. Bismuth, Y. Chapuis, C. Meyer, G. Champault, J. Marescaux, B. Descotes, B. Sastre, B. Launois, R. Stoppa si multi altii, precum si în alte tãri francofone din Europa -Belgia, Italia, Spania însusindu-si noi tehnologii, pe care le-au aplicat la întoarcerea în tarã.
Mentionãm cã într-un interval de 15 ani, un numãr de peste 5000 de studenti au studiat sau studiazã în Franta, iar peste 150 de chirurgi tineri si mai vârstnici au beneficiat de burse pentru formarea în chirurgia laparoscopicã la Prof. J. Marescaux (IRCAD/EITS). Întorsi în tarã au format ateliere de chirurgie laparoscopicã la Cluj, Bucuresti, Iasi si Timisoara, unde au perfectionat alti chirurgi.
Fondarea Eurochirurgiei, la Paris, în 1990, a fost o altã ocazie care a permis chirurgilor români de a se forma pe plan european si de a dezvolta relatii cu chirurgi din tãrile europene sau de pe alte continente. Deasemenea, congresele Asociatiei Franceze de Chirurgie cu participarea chirurgilor români si congresele Societãtii Române de Chirurgie cu participarea chirurgilor francezi si din alte tãri francofone, au dezvoltat si mai mult relatiile cu acestia.
Pe de altã parte, aprecierea chirurgiei si a chirurgilor din România de cãtre Franta, a crescut în flux continuu începând cu 1888 si a continuat chiar si în perioada "cortinei de fier", prin primirea în "Academia de Chirurgie Francezã" ca membri corespondenti sau asociati a unui numãr de 22 de chirurgi români: George Assaky, Grigore Romniceanu, Athanase Demosthen, Petre Herescu, Thoma Ionescu, Ernest Juvara, Constantin Daniel, Constantin Angelescu, Ion Bãlãcescu, Ion Tãnãsescu, Iacob Iacobovici, Nicolae Hortolomei, Alexandru Rãdulescu, Th. Burghele, Ion Fãgãrãsanu, Florian Mandache, Cornel Toader, Ion Juvara, Dan Gavriliu, Ioan Pop D. Popa, Nicolae Angelescu, Irinel Popescu.
În încheiere, aducem un omagiu scolii de medicinã si chirurgie din Franta, care a constituit atât baza de formare a medicinii si chirurgiei românesti cât si model de organizare si dezvoltare a învãtãmântului medical superior din tarã noastrã.
Chiar si notiunea de "scoala medicalã" ne-a fost transmisã din Franta si, asa cum afirma Th. Burghele: "Noi suntem unde suntem, datoritã scolii care ne-a format".

Bibliografie selectivã
1. ANGELESCU, N. - L'influence de la chirurgie francaise sur la chirurgie roumaine. Ann. Chir., 2000, 125:590.
2. BERCUS, C. - Douã secole si jumãtate de chirurgie în spitalul Coltea. în “Pagini din trecutul medicinii românesti“. Ed. Medicalã (Bucuresti) 1981.
3. BURGHELE, Th. - Viata si opera acad. N. Hortolomei Ed. Medicalã (Bucuresti) 1972.
4. FÃGÃRÃSANU, I. - Viata si opera lui Thoma Ionescu. Ed. Medicalã (Bucuresti) 1962.
5. FÃGÃRÃSANU, I. - Ernest Juvara: omul si opera. Ed. Academiei (Bucuresti) 1986.
6. GOMOIU, V. - Profesorul C.D. Severeanu. Spitalul, 1930, nr. 12.
7. ILEA, Th., GHELERTER, J., DUTESCU, B., BERCUs, C. - Învãtãmântul Medical si Farmaceutic din Bucuresti. Ed. Medicalã (Bucuresti) 1961.
8. MIRCIOIU, C. - scoala medicalã clujeanã. Almanah Tribuna, 1979.
9. ROMANESCU, C. - Un secol de învãtãmânt superior, la Iasi. Facultatea de Medicinã 1879-1948, Iasi 1979.
10. SETLACEC, D. - Medicina româneascã - Secolul XX. Bucuresti 2001.
11. SEVEREANU, C.D. - Din amintirile mele. Bucuresti 1929.
12. TARCOVEANU, E., CHIRIAC, I., LITU, M., EPURE, OANA - Epitropia "Sf. Spiridon", vol I Ed. Donester (Iasi) 2000, si vol. II Ed. Donester (Iasi) 2004.
13. URSEA, N. (sub red.) - Enciclopedie medicalã româneascã - Secolul XX. Bucuresti, 2001.
14. http/www.amb-roumanie.fr/francophonie.html
15. http/www.mae.ro/poze/OIF-repere-ro.html

• Timeviewed: 7091 times