Galceava înteleptului cu lumea. Observatii pe marginea cãrtii Chirurgul si lumea sa Dan Setlacec Editura Albatros 2004

De ce tine reusita în chirurgie? Ce face ca un act operator sã aibã rezultate bune? Evident, informatia acumulatã, experienta, sunt conditii ale succesului. Dar oameni diferiti, cu aceeasi informatie si formatie preliminarã, gãsesc în situatii similare solutii diferite.

Cu sistematica deja familiarã nouã din monografiile sale pe teme medicale autorul abordeazã fatetele umane ale chirurgiei; si asta plecand de la convingerea cã " întreaga activitate profesionalã" este dependentã de "nivelul cunostintelor si de trãsãturile psihologice", cã …" trãsãturile psihologice au pondere dominantã în practica profesionistului"(pag. 27).
Memoria si gandirea. Este un capitol dedicat mai cu seamã judecãtii medicale. Tema nu surprinde pe cel ce cunoaste publicistica profesorului Dan Setlacec. In 1989, în volumul "Filozofie si medicinã" (Editura medicalã) domnia sa publica capitolul: "Diagnostic si decizie", sistematiza etapele parcurse de medic în stabilirea diagnosticului. Incã de atunci recomanda ca, dupã strãbatarea algoritmului de decizie, sã nu lipseascã controlul prin "întoarcera la bolnav", piesa centralã a esafodajului diagnostic. De aceastã datã judecata chirurgicalã (ceea ce în literatura internationalã este cunoscut drept "surgical decision making") este urmãritã dincolo de diagnostic, pînã în momentul decisiv al actului chirurgical care "… se poate desfãsura conform standardelor… dar se pot ivi particularitãti neidentificate preoperator.. ceea ce cere regandirea procesului terapeutic si adaptarea lui în raport cu beneficiul si riscul bolnavului".
Vointa. Perseverenta. Ce face un tînãr sa fie mai dotat ca altul pentru chirurgie? Indemanarea? Inteligenta? Alte trãsãturi psihologice? Analize obiective au aratat cã, trãsãturile psihologice cele mai importante pentru succes în specialitãtile chirurgicale sunt cele volitive. Cu alte cuvinte, este important ca viitorul chirurg sa fie inteligent, harnic, etc; dar cel mai important, este, se pare, sã VREA sã-si atingã obiectivul. Dar, observã profesorul Dan Setlacec, vointa trebuie sã fie în acord cu competenta profesionalã; sã creascã odatã cu ea. Desi despartite de un volum mare de pagini, as îndrãzni sã asez aici o referire la un alt capitol: Ambitia. Autorul gãseste o nuantã, considerand cã "… prin ambitie se urmãreste îndeplinirea unui scop ales deliberat… ea are un obiectiv mai îndepãrtat si însoteste toatã viata profesionalã a medicului". Vointa ar fi deci o notiune tacticã iar ambitia una strategicã. Pe bunã dreptate, autorul vede în ambitie un excelent motor în profesiune. Aici însã adaugã doua corective esentiale:".. profesiunea medical se exercitã pentru folosul bolnavilor si nu pentru avantaje proprii sau dobandirea reputatiei… O a doua conditie este ca ambitia sã fie în acord cu competenta profesionalã… ". O ambitie nemasuratã, care nu este temperatã de aceste douã corective " poate fi etichetatã ca malignã". O ambitie malignã, iatã o sintagmã atat de tipic chirurgicalã!
Decizia si actiunea sunt urmãrite nu numai în practica medicalã ci si în contributia la literatura medicalã. Sunt exclusi din capul locului "… acei producãtori de literaturã medicalã care sunt impulsionati doar de dorinta de a se înscrie cu titluri pentru promovare". Indreptãtiti sã scrie medicinã sunt cei care fie au acumulat o experientã mare, fie au informatie si întelegere mai bune într-un anumit domeniu. Cãrtile medicale bune apar, cred, atunci cand sunt îndeplinite ambele conditii. Adicã foarte rar.
Emotiile nu puteau lipsi din cuprinsul unei astfel de cãrti. "Emotii deosebite resimte chirurgul atunci cand îsi dã seama cã nu mai poate fi util bolnavului… resimte emotia insuficientei profesiunii… resimte umilinta neputintei." Capitolul, dominat evident de emotiile negative asa cum au fost citate mai sus, nu rãmane însã în întregime sumbru. O notã existã si pentru satisfactii:" O interventie bine executatã provoacã chirurgului bucurie si plãcere, mai cu seamã pentru cã o operatie poate avea si o anumitã esteticã", este "… satisfactia lucrului bine fãcut".
Nu puteau lipsi preocupãrile pentru educatia chirurgului, pentru ideea de scoalã atat de dragã autorului, idee cãreia i-a dedicat o viatã întreagã cu o consecventã poate fãrã egal în medicina romaneascã.
"In actul operator se reflectã personalitatea chirurgului". La urma urmei, chirurgul opereazã asa cum este: corect, riguros, sau inteligent, sau impulsiv, etc., etc.
Sunt trecute în revistã si scrutate cu privire plinã de întelegere si severitate (sã spunem "bunãtatea neîndurãtoare", ca Andrei Plesu?), îndrãzneala si teama, optimismul si pesimismul, orgoliul si vanitatea. Si responsabilitatea.
Capitolul Responsabilitatea este cel mai lung al cãrtii. Nu este o întamplare. Este, în mod sigur, un cuvant cheie al întregii cãrti, asa cum îl explicã ultimul paragraf al încheierii Portretul chirurgului: "… dintre toate însusirile pe care trebuie sã le aibã un chirurg, ca orice medic, una singurã nu poate lipsi - responsabilitatea".
Capacitatea de colaborare sau a lucra împreunã în chirurgie, iatã o excelentã temã de discutie care nu este, evident, trecutã cu vederea. Nici nu ar fi fost cu putintã sã scape atentiei; de aici provine totul: formarea (lucrarea împreunã cu maestrul), calitatea chirurgiei de rutinã si performanta (lucrarea împreunã cu egalii în chirurgie sau anestezie, interne, etc.), formarea elevilor si nasterea scolii chirurgicale (a lucra împreunã cu elevii). Chirurgia a functionat mai bine de un veac dupã modelul "chirurgului mandarin", autoritatea incontestabilã a sefului, care este campion absolut în toate domeniile chirurgiei si ultimã instanta de decizie, în jurul cãruie graviteazã, pe orbite la varii distante, subalternii. Un astfel de sistem a generat chirurgia modernã si a fost eficient, întemeiat pe limitele înguste ale profesiunii; vreme îndelungatã a fost într-adevãr posibil ca un om singur sã cuprindã marile domenii chirurgicale. Resorturile sufletesti sunt usor de descifrat: chirurgia este o meserie de orgoliu. In ultimele decenii însã pare a se instala din ce în ce mai mult un altfel de sistem, impus de tendintele medicinii moderne, dominatã de specializare, tehnologizare si interes pentru calitatea rezultatelor: lucrul în echipe specializate. A devenit cu neputintã ca un om sã fie "cel mai bun" în mai multe domenii chirurgicale, cu atat mai putin în toate domeniile. Chirurgii stiu tot mai mult despre tot mai putin, iar rezultatele sunt bune atunci cand oamenii acumuleazã rapid o mare experientã. Nimeni nu mai poate pretinde cã le stie pe toate, iar o instantã unicã de decizie medicalã în multe domenii nu mai este cu putintã. Arta conducerii unui sistem astfel organizat este mai subtilã; presupune o autoritate de un alt tip, mai aproape de ceea ce în economie se numeste management decat de cea de tipul Ludovic al XIV-lea, despre care Voltaire spunea: "vrea
sã se stie nu numai cã sub domnia lui s-au fãcut lucruri mãrete, ci cã el însusi le-a înfãptuit". Misiunea coordonatorului este aceea de a stabili prioritãtile si a repartiza resursele, de a stãpani arta lucrului non- competitiv. Sau cel putin asa ar trebui sã fie. Oricum, este cert cã lipsa capacitãtii de colaborare poate steriliza sau descalifica chirurgi de valoare.
Autorul insistã însã cã nu existã un tip ideal de chirurg; nu încearcã sã ne convingã cã toate calitãtile pe care le gãseste benefice chirurgului ar trebui sã aibã valoare de norme; fiind preocupat o viatã întreagã de aflarea unor oameni care sã devinã chirurgi de calitate (sau de performantã), pare a fi fost tentat de gãsirea "retetei chirurgului ideal". Ne mãrturiseste cã nu a gãsit-o, vorbind despre un eventual "portret al chirurgului": "eu nu am izbutit sã conturez un astfel de portret… A enumera toate trãsãturile psihologice necesare chirurgului… construind un personaj ideal, ar fi o întreprindere ruptã de realitate si ar crea un personaj fals, artificial".
"Lumea sa", a chirurgului, pare a fi mai putin cea a unor întamplãri, a socialului, ci mai degrabã lumea interioarã a chirurgului, o lume "muncitã" de griji, de frãmantãri. Este, desigur, o privire aproape romanticã, asupra chirurgiei si asupra chirurgului, personaj eroic, oarecum neguros, împovãrat de rãspunderea de a se afla în linia întaia a luptei cu rãul. Intr-adevãr, lipsesc jovialitatea si anecdoticul din aceste pagini, cele care au fãcut atat de agreabilã lectura volumului de "Amintiri, mãrturii, opinii" (interviu realizat de Dr. Dora Petrilã), apãrutã în anul 2000. Renutarea pare a fi deliberatã, adecvatã la gravitatea temei.
"Chirurgul si lumea sa" nu este o lecturã usoarã. Poate fi în mod cert o lecturã importantã, a unui text dens, un minunat prilej de "a cãdea pe ganduri" împreunã cu autorul. Îsi va gãsi însã ea cititorii pe care îi meritã? Nu pot sã nu mã gandesc la versurile unui poet contemporan: " eu sunt cel ce aduce/ celor ce nu au nevoie". Nevoie, de fapt, este. Este genul acela de carte cu care, dacã te întalnesti la varsta portivitã, îti poate marca destinul profesional. Cartea este profitabilã nu numai prin informatie, prin analizã sau criticã, prin experienta împãrtãsitã, ci mai ales prin ceea ce apare printre randuri: forta profesorului Dan Setlacec ca model uman.

Conf. Dr. Cãtãlin Vasilescu

• Timeviewed: 4581 times