Eugeniu Proca - creator de scoalã urologicã modernã si pionier al transplantului

  1. Home
  2. Articles

Eugeniu Proca - creator de scoalã urologicã modernã si pionier al transplantului

I. Popescu
Aniversare, no. 1, 2007
* Centrul de Chirurgie Generalã si Transplant Hepatic, Institutul Clinic Fundeni


Personalitatea profesorului Proca a fost atât de complexã, încât ea poate fi evocatã nu numai de specialistii în urologie, profesia cãreia i-a dedicat întreaga viatã, ci si de multi altii, din domenii pe care prof. Proca le-a influentat decisiv. Pe parcursul acestei evocãri se va putea vedea cum profesorul Proca a trecut dincolo de granitele specialitãtii pe care si-a ales-o, lãsându-si amprenta asupra medicinei românesti în ansamblu.
Profesorul Eugeniu Proca s-a nãscut în anul 1927 în comuna Godeni, Judetul Arges, din pãrintii Gheorghe si Maria Proca.
A absolvit Liceul teoretic "Dinicu Golescu" din Câmpulung Muscel în 1945, fiind clasificat primul la bacalaureat si Facultatea de Medicinã Generalã din Bucuresti în 1951 cu Diploma de merit.
Între 1951-1953 a fost medic consultant chirurg la Serviciul de Chirurgie al Spitalului Unificat Comãnesti, Jud. Bacãu.
Din 1953 începe o strãlucitã carierã didacticã la Clinica Chirurgicalã Panduri, devenind în 1969 conferentiar si în 1974 profesor. Este interesant de descoperit, în mod special pentru cineva care s-a dedicat chirurgiei hepatice, cã prof. Proca a participat alãturi de prof. Th. Burghele, la efectuarea primelor hepatectomii majore reglate din România.
Desi a ales urologia ca specialitate si a contribuit decisiv la întemeierea urologiei moderne românesti, Prof. Proca si-a desfãsurat activitatea în cadrul mai larg al chirurgiei generale.
A fost secretarul sectiei de chirurgie, filiala Bucuresti, între 1956-1975 si membru în comitetul national al Societãtii de Chirurgie (1975-1989). În 1964 a fost membru în comitetul de organizare al Congresului National de Chirurgie (si raportor), în 1968 a fost secretarul comitetului de organizare al Congresului National de Chirurgie, iar în 1973 a fost secretar general al Congresului National de Chirurgie.
A fost secretar de redactie al revistei "Chirurgia" între 1959 si 1975 si redactor sef între 1975-1989. Activitatea la revista care îl omagiazã astãzi poate fi consideratã una din contributiile cele mai importante ale profesorului Proca în medicina româneascã. Nu numai datoritã contributiei la tinuta stiintificã, datoritã cãreia la vremea respectivã "Chirurgia" era consideratã una din revistele importante la nivel european iar cuprinsul ei redat în prestigioase reviste strãine; dar si prin stilul elegant si plin de talent cu care si-a scris propriile articole, ceea ce fãcea ca texte cu caracter stiintific sã capete neasteptate valente literare. Cred cã pot afirma fãrã sã gresesc cã, dintre toti corifeii literaturii medicale românesti, profesorul Proca este singurul care se detaseazã si prin calitatea artisticã a condeiului, pe care a avut-o din nastere, dar pe care si-a cultivat-o printr-o muncã asiduã pe tot parcursul vietii: "Spuneam în altã parte, cã cine a vãzut o asemenea crizã n-o mai poate uita niciodatã si nici n-o mai poate confunda cu altceva. În general brusc, fãrã prodrom, dupã efort fizic sau în repaus, uneori chiar în somn, bolnavul se simte rãu, devine palid, transpirã, acuzã dureri violente de cap, constrictie toracicã, sete de aer si dureri precordiole. Starea de slãbiciune intensã îl obligã sã stea culcat, extremitãtile sunt agitate de tremurãturi, pulsul este accelerat si resimte palpitatii cardiace. În cursul acestei crize, tensiunea arterialã creste mult, uneori ne mai putând fi înregistratã de cadranul tensiometrului. ... În ansamblu, bolnavul - cuprins de fricã - are senzatia îngrozitoare de moarte iminentã. Criza dureazã de la câteva minute, la câteva ore, se repetã zilnic sau de câteva ori în aceeasi zi, dupã cum poate surveni si la intervale foarte mari de timp. Se poate termina tot asa de brusc cum a început, lãsând bolnavul într-o stare de slãbiciune extremã, uneori prostat, deprimat psihic si poliuric.“ (“Feocromocitomul“ în “Patologia chirurgicalã a glandelor suprarenale“) sau "În alte cazuri, clinicianul este mai putin favorizat. Ne referim la tumorile nesecretante, inactive hormonal, care se vor evidentia doar tardiv, prin semne necaracteristice, de împrumut. Uneori scena clinicã este deschisã de metastaze, cu semne specifice organului interesat si fãrã nici o manifestare care ar atrage atentia asupra glandei suprarenale" ("Investigatiile clinice si paraclinice" în monografia "Patologia chirurgicalã a glandelor suprarenale"). A publicat enorm, atât în literatura medicalã românã cât si în cea strãinã. Este unul din putinii autori români care are peste 100 de articole în prestigiosul index PubMed (numãrul total fiind de 105), dintre care 28 în reviste strãine (9 dintre ele sunt publicate în British Journal of Urology).
În literatura românã, pe lângã articolele publicate în "Revista de Chirurgie", trebuie neapãrat mentionat "Tratatul de patologie chirurgicalã", operã monumentalã, în 9 volume, al cãrui redactor a fost, lãsându-si amprenta pe calitatea tuturor volumelor si capitolelor, în care nu de putine ori a intervenit cu comentarii directe.
Contributiile esentiale ale profesorului pentru medicina româneascã au fost aduse, însã, în urologie.
Cariera de urolog a prof. Proca, începe la Spitalul Panduri, sub conducerea prof. Th. Burghele si include încã de la început o realizare remarcabilã: introducerea hemo-dializei în România, în anul 1959. Urmare a acestei reusite, este trimis la stagii de pregãtire în douã din cele mai prestigioase centre din lume: Institutul de Urologie din Londra, ca bursier al Consiliului Britanic (1963-1964) si faimoasa universitate americanã de la Boston, Harvard (1967).
În 1976 publica monografia “Insuficienta renalã acutã: fiziopatologie, diagnostic, tratament“, sintezã a realizãrilor pe care le-a obtinut în hemodializã si remarcabila punere la punct a problemei pentru vremea respectivã, prima de acest fel din tarã.
Profesorul Eugeniu Proca a fost fondatorul si presedintele Societãtii Române de Urologie între 1989 si 2000 (când a devenit presedinte de onoare) si fondatorul si redactorul sef al Revistei Române de Urologie (din 1989 pânã în anul decesului).
În 1976 devine rector al Institutului de Medicinã si Farmacie Bucuresti, pozitie din care îsi propune sã deschidã larg portile tineretului pentru accesul în învãtãmântul universitar. Reuseste sã impunã o astfel de strategie autoritãtilor de atunci, ca urmare în IMF sunt admisi o serie de tineri care sunt profesorii universitari ai UMF Bucuresti de astãzi.
Între 1978 si 1985 a fost Ministrul Sãnãtãtii, pozitie din care s-a strãduit sã impunã profesionismul în unitãtile sanitare din România si a cãrei importantã pentru cariera personalã se va vedea mai jos.
Activitatea începutã la Spitalul Panduri este continuatã în mod strãlucit la Spitalul Fundeni. A fost o îmbinare fericitã între dorinta de afirmare a unui profesor tânãr si exceptional dotat si posibilitãtile unui spital multidisciplinar, considerat unitatea etalon a medicinei românesti.
La Fundeni prof. Proca, mai întâi modernizeazã clinica si o adapteazã cerintelor moderne, separând sãlile de chirurgie endoscopicã de cele de chirurgie clasicã si operând si alte modificãri necesare. Dezvoltã apoi chirurgia urologicã, introducând procedee chirurgicale cu totul noi, care transformã urologia româneascã într-o disciplinã modernã, în pas cu timpul: reconstructiile de pedicul renal, paratiroidectomiile în litiazã, autotransplantare renalã, chirurgia hipertensiunii reno-vasculare, nefrotomia bivalvã sub hipotermie localã în tratamentul calculilor coraliformi, etc.
Un rol important în evolutia profesionalã a prof. Proca l-a jucat si excelenta colaborare cu clinica de chirurgie generalã, condusã de prof. Dan Setlacec, care i-a fost si un prieten apropiat. Împreunã cu prof. D. Setlacec, profesorul Proca a elaborat douã monografii: "Chirurgia glandei suprarenale" (D. Setlacec, E. Proca, Ed. Medicalã, 1986) si "Tumorile retroperitoneale primitive" (D. Setlacec, E. Proca, C. Popa, Editura Medicalã, 1986), lucrãri ce reflectãexperienta comunã a celor douã clinici si a celor doi mari profesori în subiecte de granite, care au fost abordate cu succes de ambele colective. Cele douã monografii mentionate fac parte dintr-o serie de studii clinice, lansatã la Editura Medicalã de Prof. D. Setlacec si în care ambii profesori au mai publicat si alte lucrãri.
Am avut ocazia sã-l vãd operând pe profesorul Proca si sã-i admir stilul elegant si precizia gesturilor. Opera cu aceeasi claritate cu care vorbea si cu care gândea, ceea ce, pentru elevii sãi a constituit un atu de nepretuit.
Realizarea cea mai de seamã din perioada activitãtii la Spitalul Fundeni rãmâne, fãrã îndoialã, transplantarea renalã, metodã pe care profesorul a efectuat-o pentru prima datã în România în februarie 1980. Drumul pânã la reusitã a fost presãrat cu numeroase dificultãti, autorul acestor rânduri fiind printre cei mai în mãsurã sã le aprecieze. Dar, sã-i dãm cuvântul profesorului Proca "Aventura transplantãrii renale în tara noastrã"- text pus la dispozitie de Prof.dr. Traian Pãtrascu):
"În tratamentul insuficientei renale grave, în care viata bolnavului nu mai poate continua fãrã suport vital, urologia româneascã a avut initiative si prioritãti terapeutice care, la vremea respectivã, o situau pe un prestigious loc în confreria urologicã europeanã. Mai mult nevrând decât vrând, pentru cã initial voiam sã fac altã specialitate chirurgicalã, complexul de împrejurãri pe care latinii îl sintetizau sub termenul de fatum si munca fãrã odihnã au fãcut ca semnatarul acestor rânduri (prof. E. Proca, n.n.) sã contribuie hotãrâtor la rezolvarea problemelor esentiale ale insuficientelor renale în perioada 1953-1997.
Astfel, în 1953, sub imboldul si cu sprijinul celui care avea sã fie ctitorul urologiei românesti moderne, profesorul Th. Burghele, am recurs la dializa intestinalã si dializa peritonealã pentru a combate catastrofa metabolicã a uremiei, iar la 7 aprilie 1959 am efectuat primele hemodialize din tara noastrã, utilizând rinichiul artificial Kolff-Necker.
A fost atunci un moment de referintã în activitatea care a devenit dominantã pentru întreaga mea viatã profesionalã, urmat de specializãrile în transplantare renalã efectuate la Leeds-Anglia (1963-1964) si Harvad Medical School-Boston (1967).
Urmãtorii 10 ani au fost anii usilor închise, ai promisiunilor neonorate si ai tentativelor disperate de a trece la transplantarea renalã clinicã. Rezultatele excelente obtinute cu homotransplantele renale la câine nu au impresionat pe nimeni, nici mãcar primul autotransplant renal fãcut în 1979 la un bolnav cu stenozã de arterã renalã stângã nu a reusit sã spargã zidul indiferentei, ca sã nu zic al ostilitãtii abia disimulate a celor care trebuiau sã fie - cu un termen immunologic -helper-i.
Pânã si cel care mi-a croit toatã cariera medicalã mi-a declarat cã nu-l mai intereseazã transplantarea renalã.
Am reusit primele transplante renale umane abia în februarie 1980, când, de pe o anumitã treaptã ierarhicã în Ministerul Sãnãtãtii, am dat ordinele administrative care au transformat visul, gata sã devinã cosmar, în realitate concretã (subliniere I.P.).
În continuare, am fãcut 60 de transplante renale, mai putine decât as fi putut, deoarece ne-a lipsit centrul de hemodializã cronicã, furnizor de candidati pentru aceastã minune a tehnicii si imunologiei moderne.
Astãzi, un asemenea centru functioneazã la Spitalul Fundeni, care se poate mândri cu cele mai numeroase si reusite transplante renale din tara noastrã".
Profesorul Proca a fost pentru cei care suntem implicati astãzi în transplantul de organe si tesuturi din România, un precursor respectat si un model. Ne-a încurajat sã formãm asociatia profesionalã "Romtransplant", cea care avea sã joace un rol atât de important în relansarea transplantului românesc.
I-am stat alãturi la ceremonia de decorare a pionierilor transplantului din tara noastrã, în anul 2000, si m-am simtit mândru sã fi continuat o parte din munca pe care a depus-o.
Mi-l amintesc pe profesorul Proca în ultima perioadã a vietii sale, când noi toti, cei din spitalul Fundeni, am încercat sã-l ajutãm sã lupte cu o boalã necrutãtoare. Pe parcursul lunilor de suferintã prin care a trecut a avut curajul sã-si înfrunte cu tãrie destinul si chiar cu o anumitã detasare, caracteristicã spiritelor superioare. Îl vizita destul de des pe profesorul Setlacec si într-una din aceste vizite i-a adus un articol pe care îl scrisese anterior si care se intitula "Încãpãtânarea terapeuticã". Era vorba de eforturile inutile si nejustificate pe care le fac uneori medicii în fata unor cazuri aflate, evident, desupra resurselor terapeutice, dar pe care le judecã, probabil, mai mult cu inima decât cu mintea.
Marele estet si artist al condeiului care fusese profesorul Proca si-a pãstrat pânã la sfârsit luciditatea si rafinamentul spiritual.
De altfel, profesorul Proca a fost nu numai un medic strãlucit, ci si un om de o aleasã culturã. Pasiunea sa pentru culturã, în general, pentru istorie, în particular, s-a materiali-zat, între altele, si printr-o interesantã colectie numismaticã, adunatã de-a lungul timpului, cu rãbdarea dar si cu profesiona-lismul unui adevãrat cunoscãtor.
De-a lungul strãlucitei sale cariere, prof. Eugeniu Proca a primit numeroase recunoasteri atât la nivel national, cât si international.
A fost membru titular al Academiei de Stiinte Medicale si membru de onoare al Academiei Române. Pentru activitatea în domeniul transplantului a fost decorat cu cea mai înaltã distinctie nationalã, Steaua României.
Toate acestea îl asazã pe loc de cinste în panteonul medicinei românesti, ca pe un întemeietor de scoalã modernã de urologie si pionier al transplantului renal, ca pe un remarcabil autor de literaturã medicalã si ca pe un spirit academic adevãrat.