Reflectii privind viitorul chirurgiei generale si a ramurilor sale

Articolul “Chirurga generalã prezent si viitor“ al Prof. Dr. Irinel Popescu, Presedinte S.R.C., apãrut în revista Chirurgia, 2007, 102, nr. 3, pag. 253-254, ca unul care am participat la conducerea societãtii, timp de 15 ani, în calitate de Secretar general (1987-1995), Presedinte (1995 - 2002) si Redactor sef al revistei Chirurgia (1995 - 2004) m-a incitat la unele reflectii, privind viitorul chirurgiei generale si a ramurilor desprinse sau ce se vor putea desprinde din “trunchiul mamã“.
De la bun început si pe tot parcursul sãu, articolul prezintã evolutia chirurgiei generale, de la începuturi si pânã în prezent, cu toate modificãrile apãrute în structura sa, pe baza unor fapte evidente, urmare a progreselor înregistrate în domeniul biologiei, tehnologiei si a metodologiei de formare si specializare a chirurgilor pe plan mondial si national.
Problema de bazã, dezbãtutã, în articol, se referã la viitorul chirurgiei generale, în urma desprinderii unor “specialitãti“ din trunchiul de bazã.
Dupã pãrerea mea, acest lucru a fost si rãmâne benefic, pe deoparte prin aprofundarea cunostiintelor tehnicilor chirurgicale si a metodelor terapeutice, într-un domeniu specific iar, pe de alta, prin rezultatele obtinute.
În acest sens, devine importantã pregãtirea chirurgilor, în domeniile respective care nu se poate efectua în afara chirurgiei generale.
De la metodele primordiale - pansamente, incizii, suturi, tehnici elementare - necesare oricãrui chirurg, indiferent de specialitate si pânã la metodele specifice fiecãrei supra- specializãri, toate acestea au o legãturã indestructibilã cu chirurgia generalã si a specialitãtilor respective.
În ceea ce priveste formarea chirurgului, ea trebuie fãcutã concertant, gradat si actualizat, sub îndrumarea societãtilor de profil, singurele care sunt îndreptãtite sã rezolve problema, întrucât numai ele cunosc toate aspectele implicate în formarea acestora. Pasarea responsabilitãtii formãrii si evaluãrii pregãtirii chirurgului altor foruri precum Colegiul Medicilor, Comisiile de specialitate ale Ministerului Sãnãtãtii Publice, Academiei de Stiinte Medicale sau altor organisme, nu poate asigura o calitate corespunzãtoare pregãtirii viitorilor specialisti.
În acest sens, în ideea unei pregãtiri cât mai unitare a rezidentilor, încã din 1995, am încercat sã conving pe conducãtorii societãtilor chirurgicale specializate sã fondãm o Asociatie sau o Fundatie, în care sã fie incluse toate specialitãtile, de profil, care sã rãmânã autonome, asa cum existã si în alte tãri, dar care sã aibã anumite obiective comune - o programã de formare si evaluare a chirurgilor, organizarea de manifestãri stiintifice, în comun, si o revistã cu un orizont larg si cu aparitia a 12 numere pe an - dar m-am lovit de orgoliul acestora. Cred cã o astfel de organizare ar putea rezolva multe dintre problemele actuale cu care ne confruntãm si ar constitui o bazã solidã prin diversitatea si unitatea în pregãtirea viitorilor chirurgi.
În formarea acestora, accentul trebuie mutat pe pregãtirea practicã, dublatã cu o solidã pregãtire teoreticã. Faptul cã rezidentul îsi face ucenicia, în chirurgie, participând, cu ajutor, la unele interventii operatorii, nu este suficient. El trebuie sã execute, gradat, interventii din ce în ce mai complexe, ajutat de specialist, pe baza unei programe judicios alcãtuite.
Chirurgia laparoscopicã introdusã, în ultimii 15 ani si la noi în tarã, s-a dezvoltat treptat si va cãpãta, în urmãtoarele decenii, o dezvoltare din ce în ce mai mare dar va trebui sã fie dublatã de cunostinte temeinice de chirurgie clasicã (deschisã), pe care chirurgul sã stie sã le aplice, în anumite momente, când nu se poate interveni sau continua laparoscopic.
Posibilitatea desprinderii, în viitor, a unor alte specialitãti, din trunchiul chirurgiei generale, precum chirurgia esofagului, chirurgia digestivã superioarã, herniologia, chiar si chirurgia colo-rectalã, etc., ar duce la fãrâmitarea chirurgiei ceea ce ar putea afecta negativ. Din punctul meu de vedere, doar chirurgia oncologicã poate fi de sine stãtãtoare prin specificul si complexitatea ei, care trebuie practicatã în centre specializate, în afara urgentelor.
Existenta unitãtilor chirurgicale specializate este foarte importantã, ele putând rezolva probleme specifice prin cadre bine pregãtite, în domeniu si printr-o dotare corespunzãtoare, atât singular cât si pluridisciplinar. Existã, însã, situatii, în special în urgente, care obligã la efectuarea unor tehnici de specialitate, în unitãti în care nu existã cadre pregãtite în acest sens.
Deplasarea unei echipe specializate, din altã unitate, la cea în care se opereazã bolnavul, este greu de realizat, chiar pe teritoriul aceleeasi localitãti, iar operarea lui, în alt timp, ar creste traumatismul si stresul pacientului.
În asemenea situatii, consider cã, încadrarea spitalelor mari si a celor judetene, cu specialisti formati în diverse ramuri si dotarea lor corespunzãtoare ar permite realizarea dezideratelor de mai sus, prin scutirea bolnavului de o traumã, în plus, prin realizarea interventiei în bune conditii si ar degreva marile unitãti specializate de unele cazuri ce pot fi rezolvate în alte spitale. Aceasta presupune îmbunãtãtirea legii sanitare si elaborarea unor norme corespunzãtoare.
Ca atare, consider cã, la ora actualã, în conditiile existente, în România, chirurgia generalã îsi va mentine locul ei, pe o perioadã lungã de timp, în contextul de bazã al formãrii chirurgului, iar societãtile de profil trebuie sã se implice mai mult în rezolvarea problemelor respective.

• Timeviewed: 3020 times